nici măcar acum

muzica se aude destul de încet

respiraţiile ne sunt abia perceptibile

vieţile trec târâş pe sub privirile noastre

Dumnezeu ne bate la fundul gol cu o nuia subţire din dezamăgiri aurite

camera mă strânge ca o cămaşă din tinereţe

amintiri fără noimă îmi tulbură prezentul

toată disperarea are ceva fragil în ea

morţile parcă dispar mai repede decât altădată

respiraţiile imperceptibile parcă mai puţin perceptibile ca niciodată

câţiva prieteni ne zâmbesc neobosiţi

îngropaţi într-un sicriu minuscul în bibliotecă

vieţile se opresc un pic

cu coatele sângerii de la atâta târât

ne uităm unul la altul miraţi că nu ştim nici acum ce să le cerem

acum

când ar putea să se ridice în picioare

să se ridice

şi să ne spună mamă şi tată

Dumnezeu ne sparge arcada cu un croşeu

dar disperările sunt tot mai fragile

vedem asta tot mai limpede

deşi ne târâm după vieţile noastre

bucuroşi că în camera asta strâmtă nu mai locuieşte nimeni

ni tu nici eu

nici respiraţiile abia perceptibile

nici muzica înceată

nici morţile mai rapide ca niciodată

 

 

 

Advertisements