ștreangul nr.2

mă liniștisem

picioarele așteptau cuminți gaura către centrul pământului

două păsări mari albe

îmbrăcate în negru

îmi călcau pantalonii

mama unui vecin

pe care eu n-o cunoscusem

se ridicase în vârful degetelor

și îmi tampona fruntea

sprijinindu-se de munții uscați ca niște biscuiți

care mi-au crescut pe frânghia atent cultivată și selecționată

de câțiva beduini

specializați în călătorii premature

mă liniștisem

o femeie care mă iubise

pe care eu n-o cunoscusem

privea îngrozită

cum mă devora inima pe dinăuntru

sfâșiindu-mă cu ciocul ei auriu

metalic

luându-si dreptul la moarte înapoi

halcă după halcă

frânghia creștea tot mai înaltă

mă întâlneam pe drum cu tot felul de oameni și animale

foarte departe jos

fără să le mai pot vedea

două păsări albe îmbrăcate în negru

îmi construiau cu grijă și îndemânare

un cuib de mătase

frânghia creștea tot mai înaltă

un preot cocoșat mirosind a traspirație

îmi săruta piciorul drept și-mi cerea iertare

sus

ce frumos mureau tristețile una în alta

ce minunat se frângeau oasele

unele în nisipul celorlalte

ce explozie de lucruri sterpe și inutile

și îmi amintesc că mă gândeam

“ce prostie ar fi să mor tocmai acum”