ștreangul nr.2
mă liniștisem
picioarele așteptau cuminți gaura către centrul pământului
două păsări mari albe
îmbrăcate în negru
îmi călcau pantalonii
mama unui vecin
pe care eu n-o cunoscusem
se ridicase în vârful degetelor
și îmi tampona fruntea
sprijinindu-se de munții uscați ca niște biscuiți
care mi-au crescut pe frânghia atent cultivată și selecționată
de câțiva beduini
specializați în călătorii premature
mă liniștisem
o femeie care mă iubise
pe care eu n-o cunoscusem
privea îngrozită
cum mă devora inima pe dinăuntru
sfâșiindu-mă cu ciocul ei auriu
metalic
luându-si dreptul la moarte înapoi
halcă după halcă
frânghia creștea tot mai înaltă
mă întâlneam pe drum cu tot felul de oameni și animale
foarte departe jos
fără să le mai pot vedea
două păsări albe îmbrăcate în negru
îmi construiau cu grijă și îndemânare
un cuib de mătase
frânghia creștea tot mai înaltă
un preot cocoșat mirosind a traspirație
îmi săruta piciorul drept și-mi cerea iertare
sus
ce frumos mureau tristețile una în alta
ce minunat se frângeau oasele
unele în nisipul celorlalte
ce explozie de lucruri sterpe și inutile
și îmi amintesc că mă gândeam
“ce prostie ar fi să mor tocmai acum”